Dec
30

A III-a Conferinţă Balcanică a Ministers Fellowship Europe: „Biserica – loc de refugiu” (Atena, 5-7 decembrie 2009)

Home > Noutăţi > A III-a Conferinţă Balcanică a Ministers Fellowship Europe: „Biserica – loc de refugiu” (Atena, 5-7 decembrie 2009)

„Biserica – loc de refugiu” – aceasta a fost tema celei de-a III-a Conferinţe Balcanice a Ministers Fellowship Europe, găzduită în perioada 5-7 decembrie 2009 de Biserica „Hellenic Christian Church” din Atena, Grecia.
România a fost reprezentată de Centrul Creştin „Templul Închinării” din Sibiu, în calitate de membru al MFE, precum şi de Biserica „Punctul Central” din Deva, în calitate de invitat. Bisericile din Kosovo au participat doar cu o singură echipă de misionari americani, în condiţiile în care autorităţile elene au refuzat să acorde viză de intrare kosovarilor. O situaţie similară s-a întâmplat şi cu reprezentanţii Turciei.
Vorbitor principal în acest an a fost pastorul olandez Sierd De Jong.
În deschiderea evenimentului pastorul Bisericii „Hellenic Christian Church”, Memos Sakellariou, a prezentat principiile pe care trebuie clădită o biserică şi care conduc la „relaţii sănătoase” în cadrul acesteia.
„Faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând” (Filipeni 2:2) – a fost citatul biblic pe baza căruia pastorul elen şi-a fundamentat predica.
Baza pe care se clădeşte biserica, precum şi relaţiile din cadrul acesteia, trebuie să fie unele sănătoase, solide, similare cu cele care trebuie să stea la întemeierea unei familii. Pentru că şi biserica, asemeni unei familii, cu cât are o bază mai solidă şi o relaţie mai sănătoasă în interior, cu atât este mai durabilă.
Un prim principiu al creşterii sănătoase în cadrul bisericii este acela al „bisericii ca liant”, al „alinierii tuturor la acelaşi ţel”. „Dacă ne aliniem cu toţii aceluiaşi ţel, dacă mergem cu toţii în aceeaşi direcţie, atunci cu siguranţă ne atingem destinaţia”, a spus vorbitorul. Pentru că ştiim cu toţii ce se întâmplă într-o biserică sau într-o familie în care unul trage „hăis” şi altul „cea”; dacă nu ai un ţel comun, dacă nu eşti animat de aceleaşi idealuri şi dorinţe rezultatul final nu poate fi decât unul nefast.
Apoi, în biserică, la fel ca şi în familie trebuie să existe „unitate”. „O relaţie bună, sănătoasă, se întemeiază pe o viziune comună, singura capabilă a aducă unitate”, spunea pastorul elen. Unitatea, indiferent că ne referim la biserică sau la familie, este un ingredient esenţial pentru o relaţie sănătoasă şi durabilă. Şi nu ne referim la unitate ca la o „politică a pumnului în gură”, pentru că o unitate impusă printr-o autoritate excesivă nu este decât un castel de nisip. Vorbim despre unitatea dată de dragoste – dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele tău – o dragoste pură şi adevărată, care izvorăşte din inimă şi care nu se bazează pe mărimea contului din bancă sau a avantajelor pe care le poţi obţine de pe urma cuiva. Pentru că, din păcate, mult prea multe biserici au deviat înspre predicarea excesivă a prosperităţii şi materialismului.
Un alt ingredient fără de care biserica nu se poate clădi este „viziunea”. „Dacă o familie doar există, nu merge în nici o direcţie, nu ajunge niciunde. La fel şi biserica. Nu poate exista pur şi simplu. Toţii membri, porinind de la pastori şi slujitori şi până la simpli membrii trebuie să împărtăşească şi să urmeze o viziune comună. Toţi trebuie să cunoască, să înţeleagă şi să creadă în această viziune. Numai în acest fel biserica acţionează ca un tot, ca un întreg şi merge în aceeaşi direcţie, beneficiază de unitate, şi se poate alinia unui ţel comun”, afirma pastorul Memos Sakellariou.
Visiunea bisericii trebuie stabilită exact încă de la început, pentru că este piatra de temelie pe care biserica se construieşte şi creşte. În cazul în care o astfel de viziune nu există apare pericolul „schimbării permanente a regulilor pe parcursul jocului”. Fiecare ideea nouă pare o idee bună şi încet încet se constată că aceste „idei bune” pornesc acţiuni ce nu pot fi finalizate şi care nu aduc în final decât nereuşite. Viziunea poate, bineînţeles, suferi ajustări pe parcursul timpului, dar acestea trebuie să completeze şi să întărească punctul de la care s-a plecat şi nu să schimbe complet viziunea.
Biserica trebuie să fie „o familie”, dar o familie animată de dragoste, nu una în cadrul căreia relaţiile devin pe parcurs unele formale, reci, ghidate de convenţii sociale, în care tatăl, ca şi cap şi îndrumător al familiei se consideră deţinător al adevărului absolut şi ajunge, în final, să se detaşeze de restul familiei şi să piardă complet noţiunea de „tată”.
Este ceea ce se întâmplă în multe biserici unde păstorii ajung să fie puşi undeva sus pe un piedestal iar membrul de rând trebuie să îl privească şi să i se adreseze ca unui „mic Dumnezeu”. Preşedintele MFE, pastorul Colin Cooper, spunea că atunci când un păstor nu mai simte mirosul turmei trebuie să se lase de păstorit. Mai mult decât relevant.
O altă greşeală pe care mulţi dintre liderii bisericilor o fac, consideră pastorul Memos Sakellariou, este aceea că înlocuiesc dragostea şi mila creştină cu un limbaj violent: „Limbajul violent, critica excesivă nu îşi au locul în biserică, la fel cum ele nu aduc nimic bun nici în sânul unei familii”. Subiectul nu trebuie dezvoltat foarte mult pentru că, probabil, mulţi dintre creştini au experimentat acest lucru, în condiţiile în care sunt pastori care par să fi uitat finalul sintagmei „Dumnezeu urăşte păcatul, DAR îl iubeşte pe păcătos”. În societatea actuală critica şi politca arătatului cu degetul stau la loc de cinste. Cu toţii suntem experţi în a judeca pe alţii fără însă să vedem bârna din propriul ochi.
„Nu uitaţi să celebraţi victoriile” – un alt principiu evocat de pastorul elen în predica sa. Nu este aşa că de cele mai multe ori tindem să vorbim excesiv despre probleme, fie că ne referim la cele din biserică, fie la cele din viaţa de zi cu zi? Dar mult prea rar ştim să ne bucurăm şi să scoatem în faţă lucrurile pozitive, victoriile noastre, indiferent cât de mici şi neînsemnate par a fi. Să spunem că facem o evanghelizare în cadrul căreia vorbim în faţa a 100 de oameni despre Dumnezeu. Doar unul decide că viaţa lui trebuie să se schimbe, restul de 99 pleacă la fel cum au venit. Oare cum privim acest lucru? Ca pe o victorie sau ca pe o înfrângere? Probabil că cei mai mulţi dintre noi lăsăm să acţioneze orgoliul din noi. Adică eu, pastorul X, cunoscut şi recunoscut, am vorbit o oră degeaba? În loc să fim fericiţi că am întors un om la Dumnezeu, ne lăsăm călăuziţi de orgoliul personal, de puternica fire pământească şi privim totul ca pe o înfrângere. Complet greşit.
Într-o biserică „trebuie să avem cu toţii acelaşi ADN”, doar ne numim fraţi, nu-i aşa? Şi care este trăsătura comună, fizică, a fraţilor? Au aceeaşi bază genetică. Tot la fel şi în biserică, trebuie să avem acelaşi ADN al credinţei. Trebuie ca toţi membri să atingă „aceeaşi maturitate spirituală” şi să crească împreună. Atunci când însetezi după Dumnezeu însetezi toată viaţa şi nu te saturi imediat ce ai gustat un pic din El. Din păcate (o sintagmă pe care din păcate trebuie să o folosesc destul de des) mulţi credincioşi se plafonează şi cred că dacă merg de 10, 20 sau 30 de ani la biserică ştiu totul şi sunt primii atunci când porţile Raiului se vor deschide. Complet eronat. Unul dintre cele mai mari pericole care ne paşte este acela al plafonării, considerând că nu mai avem nimic de învăţat că suntem deţinătorii adevărului absolut. Putem citii de 100 sau de 1000 de ori un pasaj din Biblie. De fiecare dată putem vedea ceva nou. Dumnezeu ne descoperă şi ni se descoperă permanent prin Cuvântul său. Doar dacă avem inima şi mai ales mintea deschisă şi dacă nu credem că la 60 sau 70 de ani nu mai avem nimic de învăţat. Vă este cunoscută imagine unei atitudini de superioritate, a unui surâs ironic, atunci când, ca şi „copil în credinţă” încerci să îi spui ceva unui „senior”? „Adică, tu, care citeşti Biblia pentru prima oară, mă înveţi pe mine, care am uzat-o de atâta răsfoit?!”
Aşadar, maturitatea spirituală nu o atingi pentru că ai urmat nu ştiu ce renumit seminar teologic şi ţi-ai mai dat şi 2-3 doctorate sau pentru că de 30 de ani mergi regulat la biserică. Creşterea spirituală este dată de citirea iar şi iar a Cuvântului lui Dumnezeu, de meditaţia permanentă asupra acestuia şi de rugăciune.
Acestea au fost câteva dintre principiile care trebuie să stea la baza unei biserici, care fac din aceasta un tot unitar şi care conduc la o creştere sănătoasă.
Sunt principii la care aderă şi Centrul Creştin „Templul Închinării” din Sibiu. Pentru că biserica noastră vrea să devină cu adevărat „un loc de refugiu” pentru cei care au nevoie de Dumnezeu. Pentru că biserica noastră va fi întotdeauna o familie clădită pe dragoste, o familie a cărei uşă va fi permanent deschisă oricui însetează după Dumnezeu.